DE CE MI-AI PUPA COPILUL?

Eu sunt, prin excelență o introvertită și jumătate. Cu greu ajung să am încredere în oameni și să îmi fac prieteni buni. Ador spațiul meu personal și mă simt confortabil să povestesc cu cei din jur… de la distanță. Mai sunt și puțin (doar puțin) ipohondră.

Am un mix de calități… de invidiat!

La polul opus e soțul meu, el e simpatic și amuzant, are carismă, e de 1000 de ori mai sociabil în comparație cu mine și aplică regula celor 5 secunde cu cea mai mare încredere!

Acum, că ce-l de-al treilea membru al familiei devine tot mai activ și independent, a venit vremea să îi arătăm calea cea mai simplă de a naviga prin viață. A venit vremea să stabilim ce trăsături de caracter dar și ce obiceiuri sănătoase vrem să descopere copilul nostru.

Scopul suprem e acela de a o ajuta în primul rând să se descopere. Cine este ea? Ce-și dorește ea?

Apoi, ne dorim să o ajutăm să exploreze cât mai mult, să interacționeze cu oamenii din jurul ei, dar și să dezvolte obiceiuri sănătoase.

Acestea fiind spuse, nu cred că trebuie să menționez că o iubim până la lună și înapoi. Ea e copilul adorat, copilul perfect, copilul care merită toată dragostea și atenția din lume. Ea e exact așa cum sunt toți copiii din lume.

Cu toate acestea, supărarea e departe de noi atunci când persoane pe care nu le cunoaștem nu o drăgălesc, nu o ating și nu o pupă pe mâini, pe faţă, pe picioare. Chiar e ok! Știu că nu au nimic împotriva ei!

Sau, dacă formularea de mai sus, nu e pe înțelesul tuturor: Nu îmi mai pupa copilul!

Am încercat să caut argumente pro-„pupat copilul altuia” pe care, mai apoi, să le combat. Pur și simplu nu am găsit. Nu cred că există un argument care să arate cât este de sănătos, din punct de vedere fizic și psihic, pupatul pătimaș executat cu mare patos de către persoane pe care copilul nu le cunoaște.

Știu, părinții noștri nu ne țineau într-un bol de sticlă, și noi sunt ok. Chiar suntem? Mă uit în jur și văd foarte multe persoane bolnave și tinere. Nu spun că „pupăceala” e cauza, dar cu siguranță, creșterea copilului „după ureche” și „la sfatul babelor” nu ajută prea mult.

Copilul trebuie să își formeze imunitate! La ce? Herpes? TBC? Nu, mulțumesc!

Copilul trebuie să învețe să fie empatic! Să nu rănească sentimentele pupăcioșilor! Da, perfect de acord! Să învețe empatie prin puterea exemplului. Pupăcioșii să se pună în pielea copilului meu, să înțeleagă și ei ce simte un copil lipsit de apărare în momentul în care este atacat de două buze apoase și lipicioase.

Cred cu tărie că dragostea nu se măsoară în număr de pupici și în îmbrățișări.

Cred cu tărie că dragostea se simte. Dragostea se vede în ochii celui ce o poartă. Dragostea plutește în aer, și o simți în momentul în care intri pe ușă.

Dragostea înseamnă, pentru mine, respect și liberate. Chiar și libertatea de a spune: NU!

Tu ce argumente „pro-pupăceală” ai auzit?

Sursa foto: aici

Comments

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *